Am poposit doua zile pe valea Drômei, lânga Montélimar, acolo unde incepe tinutul provençal, printre muntii din Dauphiné. Mi-e greu sa descriu locurile...
Un soare care incinge aerul si sublimeaza parfumul lanurilor violet, pe care le strabati de-a dreptul, pe drumuri vechi, pietruite, ca-n scrierile lui Pagnol...
Un sat aruncat pe un pisc, un nume celtic deformat care rezoneaza surprinzator in româna: Poët-Laval....
O veche comanderie a cavalerilor hospitalieri, un spital medieval transformat in hotel...
Carari abrupte, umbrite de bastidele de piatra, pe care pasesti cu teama de entorse...
O capela cu acoperisul prabusit si altarul sub cerul liber, in care inca se oficiaza casatorii...
O nunta provençala cu fanfara tipatoare, a carei sunete se suprapun peste cantecul omniprezent al cigalelor. Pastis pe post de sampanie...
Vita de vie care se arcuieste deasupra usilor care dau direct la strada. O ploaie de ciorchini verzi, cum n-am vazut niciodata...
Magazine satesti, produse locale cu care-ti umpli bagajele pâna la refuz... sapunuri de casa, din ulei de masline si flori uscate, care-ti raman in palma, printre clabuci...
fete de masa pe care s-au tesut lanurile de grâu si lavanda... ceramica oranj-soare pe care s-au pictat crengi incarcate cu fructe de maslin...
Ziduri vechi, roase de vreme, pe care tufe de lavanda, verbena si roze tremiere s-au grabit sa le acopere...
Lampadare care se aprind la orele serii, foarte tarziu, fiindca in Provence soarele doarme prea putin...
Si mai ales covoare de lavanda... o lume a fluturilor si a gâzelor in care omul e doar un umil servitor...
