Blog motorizat de:

Fotografia mea
O românca ratacita intr-un alt colt de lume...

vineri, 28 octombrie 2011

Nîmes: prima incursiune in antichitatea urbana



Nîmes e un oras tipator. In sensul acustic al termenului. Ma rog, un oras care-ti pune grav simturile la incercare.
Un zgomot urban teribil (insuportabil dupa linistea indelung savurata la Pont-du-Gard), un soare care-ti arde epiderma, monumente antice care te orbesc.



Am vizitat orasul sub stress, in urletele pick-hammerelor risipite pe toate strazile (primaria repara trotuarele si construia parkinguri subterane in mai multe puncte ale urbei). 
Templul roman, cel mai bine pastrat de pe planeta era inundat de decibeli si turisti iritati. Nervii erau atat de intinsi, incat mi-a fost imposibil sa reconstitui mental vechiul forum roman sau atmosfera antichitatii. Desi, culmea: templul (de cult imperial) e intreg pâna la ultima coloana, pâna la acoperis. Adica exact cum era acum 2000 de ani. 


Printre turisti, in timp ce americanii asteptau cuminti la coada,  cei francezi injurau cel mai abitir minicipalitatea. Cica "trebuiau sa prevada dopuri pentru urechi pe siturile antice, criminalii!"

Ne-am intrebat, bineinteles, cum se face ca edificiul e atat de bine conservat: pentru ca a servit fara intrerupere. A fost utilizat ca sediu al consiliului orasenesc, piata acoperita, loc de rugaciune pentru augustini, ba chiar drept grajd pentru cai. Secolul XIX i-a adus statutul de muzeu si prima restaurare capitala.





Arenele antice sunt in aceeasi stare de conservare exceptionala. Si ele au servit orasul timp de 2 milenii. In vremea invaziilor barbare, arenele au tinut loc de refugiu, de cetate fortificata. In interior au fost construite case, biserici, strazi, pentru a rezista asediilor prelungite. Spatiul eliptic a devenit astfel inima urbei...
Totul a fost ras in secolul XIX pentru a reda arenelor destinatia initiala: loc de loisir, sala de spectacol in aer liber.


Astazi, spectacolele lirice, de dans sau corrida fac sa vibreze arenele pe tot parcursul verii. Nimic nu s-a schimbat fata de antichitate. Doar toreadorii au luat locul gladiatorilor...


Vestigiul cel mai surprinzator este insa castelul de apa al orasului antic. Punctul in care apeductul pe care l-am vazut in zilele precedente atinge orasul. 
Situat pe o colina impânzita de case vechi si stradute inguste, aproape de universitate, intr-un spatiu greu accesibil vehiculelor, Castellum-ul ne-a oferit singurul moment de liniste al zilei.


Bazinul de piatra e intreg, gura de intrare apeductului e intacta. Se vad perfect orificiile circulare ale fostelor conducte de distributie a apei si chiar gurile de evacuare si preaplin.
La adapost de picamere si claxoane, creierul iti deseneaza singur ansamblul de coloane care trebuie sa fi acoperit bazinul, conductele de plumb disparute, ba iti reproduce si susurul apei venite din munte, de la izvoarele din Uzès...

La polul opus, cladirile antice care au incetat sa functioneze sunt astazi in ruine.
Templul Dianei a servit o perioada de centru eclezial, apoi de lupanar, inainte de a cadea in uitare. Mai bine lasau bordelul si curtizanele in pace, azi am fi avut cladirea intreaga...


Poarta lui Augustus din vechiul zid al orasului e sufocata de zgomote. Doar mai la nord, vechiul turn de veghe, Turnus Magnus, savureaza linistea gradinilor inconjuratoare...




La picioarele batrânului turn ne-am odihnit un moment, dupa cumplita incursiune in arterele orasului. Aici, la poalele turnului, curgea un râu al unei zeitati pagâne, pe care si romanii au adoptat-o. Zeul Nemausus, cel care a dat numele antic al urbei...
Apa nu lipsea deci in vremurile antice, apeductul nu era o absoluta necesitate... un larg subiect de reflectie si studiu... probabil exista civilizatii si popoare care nu se pot impiedica sa construiasca, indata ce dau de o cariera de piatra... printre altele...







vineri, 15 iulie 2011

Ore provençale

E vremea recoltei in Provence. Lanurile de grâu si campurile de lavanda trec prin dintii masinilor de secerat... E atata bogatie in vara aceasta, in ciuda secetei si a subtirimii napelor freatice, incat ai impresia ca grâul n-o sa incapa in hambare. 
Am poposit doua zile pe valea Drômei, lânga Montélimar, acolo unde incepe tinutul provençal, printre muntii din Dauphiné.  Mi-e greu sa descriu locurile...

Un soare care incinge aerul si sublimeaza parfumul lanurilor violet, pe care le strabati de-a dreptul, pe drumuri vechi, pietruite, ca-n scrierile lui Pagnol... 








Un sat  aruncat pe un pisc, un nume celtic deformat care rezoneaza surprinzator in româna: Poët-Laval....
O veche comanderie a cavalerilor hospitalieri, un spital medieval transformat in hotel...












Carari abrupte,  umbrite de bastidele de piatra, pe care pasesti cu teama de entorse...








O capela cu acoperisul prabusit si altarul sub cerul liber, in care inca se oficiaza casatorii...




O nunta provençala cu fanfara tipatoare, a carei sunete se  suprapun peste cantecul omniprezent al cigalelor. Pastis pe post de sampanie...




Vita de vie care se arcuieste deasupra usilor care dau direct la strada. O ploaie de ciorchini verzi, cum n-am vazut niciodata...








Magazine satesti, produse locale cu care-ti umpli bagajele pâna la refuz... sapunuri de casa, din ulei de masline si flori uscate, care-ti raman in palma, printre clabuci... 
fete de masa pe care s-au tesut lanurile de grâu si lavanda... ceramica oranj-soare pe care s-au pictat crengi incarcate cu fructe de maslin... 







Ziduri vechi, roase de vreme, pe care tufe de lavanda, verbena si roze tremiere s-au grabit sa le acopere...






Lampadare care se aprind la orele serii, foarte tarziu, fiindca in Provence soarele doarme prea putin...


Si mai ales covoare de lavanda... o lume a fluturilor si a gâzelor in care omul e doar un umil servitor...